Relaţia
părinte-copil, (mai ales mamă-copil) începe încă din primele
zile de viaţă. Copilul mic va simţi imediat afecţiunea,
indiferenţa sau respingerea şi va reacţiona şi se va forma ca om
în funcţie de ce şi cât primeşte. Părinţii sunt primii reprezentanţi ai lui Dumnezeu în viaţa micuţilor, iar calităţile
dobândite în această perioadă trebuie menţinute toată viaţa. Chiar Domnul Isus a spus: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi
deveni ca nişte copilaşi cu nici un chip nu veţi intra în
împărăţia cerurilor. Oricine se va smeri ca acest copilaş va fi
cel mai mare în împărăţia cerurilor.” (Matei 18:3-4) Bucuria,
sinceritatea, curăţia sufletească sunt doar câteva din calităţile
pe care omul ar trebui să le păstreze toată viaţa.
Consecințele încălcării lor au fost necazuri, dezastre pe toate planurile vieții sociale și individuale. De asemenea efectele nefaste s-au văzut nu doar în planul material, ci și în cel afectiv.
Pentru cunoașterea exactă, nemijlocită a Decalogului, vă fac invitația de a-l citi așa cum Biblia îl prezintă în câteva locuri (Exodul 20, Deuteronomul 5).
Vocea și interpretarea cea mai autorizată este cea a lui Isus Hristos, cel care sintetizează astfel Decalogul: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, și cu tot cugetul tău”, și “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:37-39).
Tot Isus Hristos ne oferă un răspuns pentru întrebările curente: “Să nu credeți că am venit să stric Legea sau proorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi împlinit toate lucrurile.” (Matei 5:17-18). Ce vor să spună aceste cuvinte? Simplu! Că legea este veșnică, asemeni Evangheliei și Cuvântului scris (Sfânta Scriptură), că este nepieritoare, neschimbătoare și universală. Ce ar însemna ca o lege fizică arhicunoscută (legea gravitației spre exemplu), să nu mai aibă efect asupra viețuitoarelor și obiectelor? Sau să acționeze când și când, ori în anumite locuri doar? S-ar crea o stare de imponderabilitate totală sau locală în care singura lege ar fi... haosul.
Folosind o comparație cu o lege cunoscută în zilele noastre, și anume legea circulației rutiere, și făcând o minimă analogie, vedem că încălcarea legii are efecte dramatice. În ambele cazuri pot fi situații în care urmările nu apar imediat. Poți trece pe culoarea roșie a semaforului fără să provoci un accident. Poți chiar să nu fii sancționat pentru faptă. Dar dacă repetarea devine obișnuință, consecințele nu vor întârzia să apară. Este la fel cu poruncile Domnului.
Și dacă în societatea noastră este dezechilibru, instabilitate și răsturnare
necurmată a valorilor, de ce să ne
eschivăm, de ce să privim tot unde nu trebuie? De ce să dăm vina mereu pe altceva?
Pentru ca anumite cuvinte să nu rămână doar noțiuni de dicționar, cum ar fi iubire, respect, onoare, dreptate, să luăm aminte la cele zece cuvinte (Decalog). 
Despărțirea de Dumnezeu are, mai
mult decât atât, consecințe și pentru viața aceasta, cât și pentru cea veșnică. Iar “viața veșnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (loan 17:3)
Cine nu vrea viață veșnică? În aceste zile de iarnă este cel mai propice timp, căci toți vorbesc despre Isus Hristos. Însă aici nu este vorba doar de “vorbe”.
Cunoașterea de Dumnezeu înseamnă ascultarea de Cuvântul Lui. Este vreo poruncă neadevărată, nefolositoare, neimportantă? Și oare este vreun logos din cele zece de nerostit, de neascultat?
Revista PROLOGOS - decembrie 2002
Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, te învăț ce este de folos și te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi! O, de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu și fericirea ta ca valurile mării!" Isaia 48,17-18
PRIMA PORUNCĂ
„Eu
sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din
casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exodul 20.2-3)
A
doua poruncă ne reaminteşte să nu ne facem chipuri sau asemănări
de lucruri care sunt sus în cer, pe pământ sau în apă, dar nici
să ne plecăm sau să slujim lor.
Dumnezeu
este o fiinţă spirituală şi doreşte ca închinarea să I se
aducă în spirit şi adevăr - "Dumnezeu este Duh; şi cine se
închină Lui, trebuie să I se închine în
duh şi în adevăr" (Ioan 4:24).
Aşadar,
porunca întâia II prezintă pe Dumnezeu ca singurul Dumnezeu, iar
porunca
a doua prezintă natura Sa
- spiritualitatea - evidenţiind diferenţa faţă de lucrurile
materiale şi reprezentări, oricare ar fi ele.
Mulţi
se lasă amăgiţi argumentând că de fapt se închină la ceea ce
reprezintă chipul şi nu la materialul în sine. Dar care copil s-ar
duce la fotografia tatălui sau şi i-ar cere ceva, în loc să
meargă direct la tatăl său şi să vorbească cu el ?!
Revista PROLOGOS - februarie 2003
PORUNCA A TREIA
„Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău ; căci Domnul nu va socoti nevinovat pe acela care va lua în deşert Numele Lui” (Exodul 20:7)
Dintre
poruncile care stabilesc relaţiile între Dumnezeu şi om, primele
patru, aceasta este porunca cea mai scurtă, cea mai concisă, fiind
cuprinsă într-un singur verset. Cuvântul care ne pune într-o
oarecare încurcătură este „deşert”, aici contextul „în
deşert”. De ce suntem în încurcătură? Pentru
că este o traducere din limba ebraică. Şi orice traducere are un
grad mai mare sau mai mic de precizie şi fidelitate, în funcţie
de pregătirea traducătorului - cunoaşterea celor două limbi, a
nuanţelor cuvintelor folosite, a culturii popoarelor respective -
cât şi de profunzimea înţelegerii operei traduse. Orice
traducător poartă o mare răspundere, mai ales când este vorba
despre o scriere de o asemenea importanţă cum este Biblia.
Traducerea reflectă într-o măsură mai mare sau mai mică
subiectivismul traducătorului. Explicaţia
găsită în DEX pentru „în deşert” este: în van, zadarnic;
iar într-o versiune a Bibliei, în subsolul paginii, textul este
redat astfel: pentru a minţi (referire la a doua propoziţie din
versetul 7, adică „Domnul nu va socoti nevinovat pe acela care va
minţi în Numele Său”). După aceste lămuriri poate prea
concentrate, dar necesare, să ne reamintim că Dumnezeu este Sfânt
atât ca Persoană cât şi prin Numele Său. De aceea Numele Său
nu poate fi folosit cu uşurinţă pentru a acoperi minciuna, pentru
jurăminte false (Matei 5:34-37), în situaţii şi locuri în care
rostirea Numelui Său ar fi o insultă pentru Sfinţenia Sa. Această
poruncă arată încă o dată natura şi caracterul lui Dumnezeu,
condamnând lipsa de respect faţă de Persoana Sa, Numele Său,
Legea Sa, casa unde I se aduc rugăciuni, mulţumiri şi închinare.
Din
cele mai vechi timpuri, jurământul mincinos (sperjurul) a fost
considerat o insultă morală gravă, o infracţiune, fiind
condamnată de instanţele de judecată, iar la unele popoare fiind
pedepsit chiar cu moartea. Cu toate acestea, unii au făcut dinmărturia
mincinoasă chiar o profesie, mai mult sau mai puţin plătită. Adesea
Numele lui Dumnezeu este amintit în locuri şi activităţi pe care
cu siguranţă El nu le aprobă. într-o lume în care binele şi
răul se confruntă în orice împrejurare, este important a face
diferenţa între sfânt şi profan, fără a abuza prea mult de
mila şi răbdarea lui Dumnezeu, adică a face rău cu buna ştiinţă
zicând că vom fi iertaţi. Chiar Isus Cristos le spunea adesea
celor pe care-i vindeca de suferinţele şi bolile lor: du-te şi nu
mai păcătui ca să nu-ţi fie mai rău. Legea
dată de Dumnezeu şi învăţăturile Sale descoperite prin gura
prorocilor şi oamenilor aleşi de El, sunt sfinte pentru că stau
la temelia unor relaţii corecte între Creator şi om, dar şi
între oameni urmărind pacea, dreptatea, respectul, iubirea, mila
şi ajutorul celor aflaţi în nevoi materiale sau spirituale,
astfel încât toţi să aducă slavă Numelui Său. Locul
unde se aduc rugăciuni, mulţumiri şi închinare lui Dumnezeu
trebuie privit cu respect, iar cei care vin aici trebuie să vină
cu gânduri curate şi inimi deschise spre Cuvântul lui Dumnezeu,
pentru a primi şi aplica în viaţă învăţăturile divine. Nu
este îngăduit a veni cu gânduri rele, de răzbunare, cu
sentimente de ură şi invidie, căci Domnul Isus a adus
contemporanilor Săi o poruncă nouă: iubirea şi binecuvântarea vrăşmaşilor,
viaţa Sa fiind un exemplu elocvent, justificând numele de Miel al
lui Dumnezeu. încălcarea
acestei porunci se face şi prin neacordarea respectului cuvenit
căsătoriei şi familiei, considerate sfinte. Căsătoria trebuie
privită cu mare responsabilitate, ca o legătură pe viaţă între
doi oameni care urmează să fie binecuvântaţi de Dumnezeu cu
daruri speciale - copiii - care trebuie să cunoască de mici pe
Dumnezeu prin părinţi. în
concluzie, porunca a treia ne atenţionează că avem datoria de a
respecta (şi iubi) pe Dumnezeu şi Numele Său. Această atitudine
izvorăşte din inimile noastre şi se manifestă în gândurile,
vorbele şi faptele zilnice. La baza acestei atitudini stă
înţelegerea noastră, hotărârea noastră de a-L asculta pe
Dumnezeu, care este Creatorul nostru, care prin Fiul Său Isus
Cristos ne-a arătat că este Tatăl nostru, care ne iubeşte şi ne
vrea binele, care vrea să ne apere de suferinţe şi dureri într-o
lume în care răul (încă) există şi se manifestă în diverse
chipuri în noi şi în jurul nostru.
Ca
şi celelalte porunci, porunca a treia promite binecuvântări
pentru ascultare, dar şi pedepse pentru neascultare! Şi nu putem
încheia decât aşa cum ne-a învăţat Domnul Isus: „Tatăl
nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău!”.
Revista PROLOGOS - martie 2003
PORUNCA A PATRA
„Adu-ţi
aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile
şi să-ţi faci lucrul tău, dar ziua a şaptea este ziua de odihnă
închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în
ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici
roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci
în şase zile Domnul a făcut cerurile, pământul şi marea şi tot
ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea Domnul
a binecuvântat ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” ( Exodul
20:8-11)
Patru
versete, o singură poruncă care cuprinde patru aspecte esenţiale
în îndeplinirea ei.
1Conştientizarea
(reamintirea) că există o zi de odihnă care se cere sfinţită;
2 Precizarea
că săptămâna cuprinde şase zile lucrătoare şi o zi de odihnă
închinată Dumnezeului creator;
3 Interdicţia
de lucru se aplică şi celor din casă, copiilor, robilor,
străinilor, dar şi animalelor (de muncă), deci tuturor
vieţuitoarelor de sub acoperişul tău;
4 Recunoaşterea
exemplului Dumnezeului creator care „în şase zile a făcut
cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua
a şaptea s-a odihnit, binecuvântând-o şi sfinţind-o.”
Prin
cunoaşterea şi ascultarea de preceptele divine se puneau bazele
unei societăţi sănătoase sub toate aspectele. In aceste condiţii
observăm că majoritatea poruncilor divine sunt o necesitate după
căderea omului în păcat (Geneza 3:4), până în acest moment
nefiind cunoscute uciderea, adulterul sau hoţia.
Spre
deosebire de acestea, porunca referitoare la odihnă vine chiar de la
creaţiune (Geneza 2:2-3), Dumnezeu punând deoparte un timp pentru
stabilirea unei relaţii cu fiinţele abia create. De aceea la
poalele muntelui Sinai porunca a patra începe cu: „adu-ţi
aminte...”
Aducerea
aminte este cerută după o perioada de uitare.
Şi
astăzi este necesară o aducere aminte, atât pentru ziua de odihnă,
cât și pentru celelalte porunci şi învăţături din Sfânta
Scriptură. Fără a lăsa loc de interpretări şi confuzii, până
a ajunge la muntele Sinai, poporul eliberat din robia Egiptului,
primeşte pe lângă alte binecuvântări, binefaceri şi miracole şi
revelaţia zilei a şaptea prin chiar mana cu care erau hrăniţi in
pustie. în
fiecare zi strângeau o anumită cantitate (un omer =2,4l) pe care o
consumau. Dacă rămânea ceva din ea neconsumat, a doua zi făcea
viermi devenind necomestibilă. Dar în fiecare ziua a şasea a
săptămânii strângeau o cantitate dublă şi pentru ziua a şaptea,
care nu se strica şi putea fi mâncată pe parcursul celor două
zile (Exodul 16).
Ca
şi celelalte porunci, porunca a patra trebuie privită ca o
instrucţiune, o învăţătură de ascultarea căreia este
condiţionată o binefacere, o binecuvântare, o relaţie armonioasă
cu Dumnezeu.
Legea
lui Dumnezeu nu se referă numai la fapte, ci şi la starea minţii
şi a sufletului, care sunt izvorul faptelor (Marcu 7:20-23). Fie că
ne place sau nu, fie că vrem sau nu vrem, ziua de odihnă vine peste
întreaga planetă, dar înţelegerea şi ascultarea depind de
conştiinţa individuală. Dumnezeu, ca fiinţă iubitoare şi
raţională, nu se joacă cu vorbele, nici nu retrage sau schimbă
azi ceea ce a spus ieri sau acum şase mii de ani. Iar sfinţenia Sa
constă tocmai în statornicie, dreptate, iubire, milă dovedite prin
Fiul Său, Isus Hristos. De altfel nu am putea avea încredere
într-un comportament nestatornic, nu am şti când şi ce să
credem.
Ziua
de odihnă a fost dată pentru om (Marcu 2:27-28) pentru a se recrea
după
şase
zile de muncă şi pentru a se bucura de o relaţie sănătoasă cu
Dumnezeu. Harul şi Duhul Sfânt sunt date de Dumnezeu când şi cui
vrea, omul nu poate decât să le accepte sau să le respingă, dar
nu le poate lua singur. De aceea suntem chemaţi la odihnă într-o
zi aleasă de Dumnezeu, nu de om.
Munca
este uneori grea, obositoare chiar, şi de aceea este necesară şi
odihna. Dar amândouă trebuie privite în termeni normali, fără
exagerări nici într-o parte nici în alta, adică nu extenuare, dar
nici trândăvie. Iar odihna nu poate fi apreciată decât în
contrast cu munca. Cel
mai bun şi sigur mod de sfinţire a zilei de odihnă îl constituie
exemplul Domnului Isus. Deşi nu a fost înţeles de contemporanii
Săi şi adesea a fost acuzat (de farisei) că încalcă sabatul
(odihna) asta nu înseamnă că greşea. Aceeaşi
oameni, conducătorii şi preoţii vremii nu L-au recunoscut nici ca
Mesia condamnându-l la moarte şi împlinind astfel profeţiile!
Asta nu înseamnă că El nu a fost Mântuitorul...
Ce
făcea Domnul Isus în ziua a şaptea? Mergea după obiceiul Său la
sinagogă (Luca 4:16) pentru a citi din sulurile cărţii, învăţa,
dar făcea şi multe vindecări, vizite la prieteni, mergea din loc
în loc făcând bine la tot poporul. Nu lipseau ieşirile în
natură, meditaţia, studiul şi mai ales comuniunea cu Dumnezeu
Tatăl - rugăciunea.
El
făcea din ziua sabatului o zi de bucurie şi de fericire, şi nu de
întristare şi apăsare.
Toţi
scriitorii Bibliei acordă zilei de odihnă o atenţie deosebită.
Vă invit sa citiţi singuri Sfânta Scriptură. Să fiţi pro!
Logos. Isaia 56:1-8, Isaia 58:13-14, Evrei 4, Exodul 16:23,
Neemia9:13-14.
Cu
porunca a patra se încheie îndemnurile de a restabili o relaţie
cu Dumnezeu! Urmează îndemnurile pentru a restabili relaţii
normale între oameni! Până atunci să medităm la întrebările
de la care am pornit „călătoria” spre învăţăturile divine
şi să ne răspundem sincer daca am învăţat ceva, dacă suntem
mai buni, dacă suntem mai aproape de Dumnezeu şi de semeni, dacă
am găsit pacea pe care o căutam, daca L-am găsit pe I Isus ca
singur Mântuitor!
Şi
să nu uităm răspunsurile pe care chiar Biblia ni le oferă, în
chiar cuvintele Logosului:
„Binele
este Unul singur. Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte
poruncile!” (Matei 19:17)
„Căci,
cine va păzi toată Legea şi va greşi într-o singură poruncă,
se face vinovat de toate” (Iacov2:10)
Revista PROLOGOS - aprilie 2003
PORUNCA A CINCEA
“Cinsteşte
pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele
în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” (Exodul20:12)
Porunca
a cincea din decalog este prima din poruncile care stau la baza unor
relaţii corecte între oameni şi arată importanţa pe care
Dumnezeu o acordă familiei. Intre membrii familiei se stabilesc
legături care să-i apropie de Dumnezeu sau, dimpotrivă, să-i
îndepărteze, legături care se reflectă în viaţa de zi cu zi, în
relaţiile cu semenii, la locul de muncă, la şcoală sau pe stradă.
Cel care îl iubeşte (şi cunoaşte) pe Dumnezeu, îi iubeşte şi
pe oamenii din jur, indiferent în ce relaţie se află aceştia cu
Dumnezeu. Dragostea
trebuie înţeleasă la adevărata ei valoare şi de cel care
dăruieşte, şi de cel care primeşte. Aşa cum este descrisă în
1Corinteni 13, dragostea este mai mult decât un sentiment, este o
atitudine, un mod de viaţă şi reprezintă o piatră de temelie pentru construirea oricărei relaţii trainice între oameni.
Revenind
la imperativul cu care începe această poruncă, cinstirea
părinţilor înseamnă deprinderea obiceiului, încă de mici, de a
iubi, respecta, onora şi asculta, obicei promovat prin educaţie, în
primul rând de părinţi. Copiii care ştiu să-şi cinstească
părinţii vor avea aceeaşi atitudine şi faţă de semeni, nepunând
probleme de ordin moral nici în societate. Copiii au nevoie de
dragoste aşa cum plantele au nevoie de lumină şi apă. Primind-o,
o vor dărui la rândul lor, părinţilor şi semenilor. însă
nimeni nu poate dărui ceea ce nu are. Aşa cum se arată în
1Corinteni 13, dragostea are întâietate,
cuprinzând pe toate celelalte atribute şi sentimente umane. Cine
iubeşte, cu siguranţă, respectă, dar nu toţi care respectă,
iubesc.
împlinirea
poruncii este urmată de o făgăduinţă pentru cei care au o viaţă
armonioasă în familie. însă cu regret constatăm neluarea în
considerare a ei şi, în consecinţă, destabilizarea familiei.
Exemplele negative sunt în creştere, ceea ce înseamnă o mergere
spre ruină generaţie după generaţie. Adeseori copiii îşi
irosesc timpul cu lucruri de mică importanţă, neglijând relaţiile
cu părinţii, sfaturile şi nevoile lor. Urmările se văd în
depărtarea de Dumnezeu, de părinţi, în irosirea propriei vieţi
în conjuncturi menite să le aducă multă durere - vezi parabola
fiului risipitor din Luca 15. Cinstirea
părinţilor este o datorie a copiilor, dar pentru modul în care
copilul o va înţelege şi practica, părintele are o mare
responsabilitate, având nevoie de multă înţelepciune şi
pricepere. Aşa cum Dumnezeu este sfânt şi vrednic de cinstire, şi părinţii trebuie să fie vrednici de cinstire. Dar respectul şi iubirea, să nu uităm, au nevoie de reciprocitate. „Părinţi, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri!...’’(Efeseni 6:4)
Revista PROLOGOS - mai 2003
PORUNCA A SASEA
"Să
nu ucizi" (Exodul 20-13)
Privind
în jur constatăm că a muri este ceva normal pe planeta Pământ.
Orice vietate se naşte şi moare. Dar intenţia lui Dumnezeu a fost
alta. El l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, adică
veşnic. Moartea a intervenit ca un accident, rezultat al
neascultării şi al amăgirii omului de către potrivnicul lui
Dumnezeu (vezi Geneza). Plata păcatului este moartea. Ce
diferenţă între veşnicie şi viaţa limitată pe care omul a
"dobândit-o" prin nesupunere! Şi dacă acest lucru nu era
suficient de rău, omul a găsit o modalitate de a scurta viaţa şi
mai mult: uciderea. Luarea
vieţii unui semen sau a propriei vieţi (sinucidere) este un amestec
în planul lui Dumnezeu, Creatorul vieţii, care a suflat în nările
omului suflare de viaţă facându-l un suflet viu.
Prima
crimă este consemnată de Biblie în Geneza 4, când Cain s-a mâniat
că jertfa adusă de fratele său Abel a fost primită cu plăcere de
Domnul, şi l-a omorât când erau la câmp. Nimic nu s-a schimbat
până azi, rădăcina răului fiind aceeaşi. La baza crimelor şi a
altor fapte rele stau mânia, invidia, dorinţele rele şi poftele
nestăpânite care, odată intrate în sufletul omului, încolţesc
şi cresc asemenea unor plante, iar după un timp dau fructe care se
coc şi fac şi ele seminţe şi răul se înmulţeşte. De aceea în
Matei 5:22 se reaminteşte că mânia şi apelativele: Prostule! sau
Nebunule! (desigur şi altele), care pot dezechilibra relaţiile
între semeni, sunt supuse judecăţii. S-ar
putea ca uciderile la mânie să nu fie premeditate şi impulsul de
moment să fie acela care acţionează rapid, înaintea raţiunii şi
a sentimentelor adevărate,
dar fapta, ca şi consecinţele, tot incalculabilă rămâne. Oricum
Dumnezeu nu poate fi păcălit, El cunoaşte toate colţurile şi
ascunzişurile minţii şi ale inimii!
Nici
băutura nu poate fi o scuză în asumarea responsabilităţii,
pentru că înainte de primul pahar orice om trebuie să ia aminte la
consecinţe. Răul este mai uşor de prevenit, decât de stăpânit
după ce a prins rădăcini, asemenea bolilor.(în trecut medicii
chinezi erau plătiţi pentru a preveni bolile, nu pentru a le
trata)
Cel
care a iubit lumea atât de mult încât s-a jertfit asemenea unui
miel nevinovat, a fost preocupat pentru ca relaţiile între oameni
să fie bazate pe iubire şi prietenie. Toate învăţăturile Sale
amintesc şi repetă acest tip de relaţii, mergând până la
iubirea vrăjmaşilor - iar viaţa Sa, exemplul Său nu contrazic cu
nimic învăţăturile Sale.
Pentru
a fi feriţi de consecinţele faptelor rele, condamnate chiar de
legile omeneşti (inspirate din cele divine), oamenii trebuie să
ceară şi să se lase călăuziţi de Duhul Sfânt, ale cărui roade
sunt atât de bine reliefate în Galateni 5:22-23 şi anume:
dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de
bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine.
Uciderea
nu înseamnă numai moartea violentă, rapidă. Tot ucidere este şi
moartea lentă provocată prin otrăvire,
mai mult sau mai puţin conştientă. Scurtarea vieţii (deci o
moarte lentă) este provocată de folosirea drogurilor "permise":
cafea, tutun, alcool, ca şi a celor nepermise, narcoticele. Viaţa
poate fi scurtată şi prin obiceiuri neînţelepte şi nesănătoase
practicate la nivelul alimentaţiei, odihnei, muncii şi condiţiilor
de muncă, sau în stabilirea relaţiilor interumane.
Viaţa
fiecărui om este un dar de la Dumnezeu, de aceea nu trebuie risipită
sau distrusă. Fiecare om este preţios înaintea lui Dumnezeu şi
iubit; pentru fiecare dintre noi Domnul Isus a murit pe cruce, nu
numai pentru o viaţă veşnică fericită, dar şi pentru viaţa de
acum în care pot fi constatate binecuvântările ascultării de
poruncile Sale.
Nimeni
nu trăieşte numai pentru sine, ci şi pentru cei din jur. Modelul
de viaţă al fiecăruia influenţează vecinii, prietenii, colegii
dar mai ales copiii. Obiceiurile bune sau rele vor fi preluate de
copii, care până să ajungă la cunoaştere şi înţelegere, vor
învăţa prin imitare. Şi să nu uităm: cu cât vieţile
părinţilor sunt mai scurte, cu atât traumele psihice ale copiilor
sunt mai mari şi mai timpurii, fiind nevoiţi să înfrunte
greutăţile vieţii la vârste, uneori fragede.
Porunca
are şi o parte spirituală. Spiritismul şi diversele manifestări
oculte sunt în slujba răului, provocând boli şi moarte celor mai
slabi, sau creduli.
Neglijenţa
este de condamnat atât la cei care nu vor să ia seama la
învăţăturile divine, cât şi la cei care le cunosc şi nu le
aplică în vieţile lor sau nu se îngrijesc să le transmită şi
celor din jur. Chiar Isus a spus în Ioan 8:12: "Eu sunt lumina
lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va
avea lumina vieţii.”
O
poruncă scurtă, clară şi precisă, asemenea unui ordin folosit în
armată! Cu deosebirea că în timp ce Dumnezeu ne spune: Să nu
ucizi, militarul din noi ordonă: Ochiţi! Foc! Adică: ucideţi!
(chiar dacă nu-i vedeţi şi nu-i cunoaşteţi pe cei din faţă şi
nici nu v-au făcut nimic rău!!)
Ne
imaginăm un copil, bebeluş, o fiinţă nevinovată, fără apărare
însoţită de întrebarea: puteţi să-l ucideţi? Dacă acum nu
puteţi, când creşte şi devine adult de ce puteţi?
Revista PROLOGOS - iunie 2003
PORUNCA A SAPTEA
“Să
nu comiţi adulter” (Exodul
20:14)
Căutând
să pătrundem mesajul lui Dumnezeu, dincolo de restricţia exprimată
direct (dar necesară), descoperim din nou iubirea divină pentru om
(nu numai ca individ, ci şi ca persoană socială, în relaţiile cu
semenii). Familia, ca primă instituţie, a fost şi este în centrul
atenţiei lui Dumnezeu, căci “Dumnezeu a văzut că nu este bine
ca omul să fie singur” şi i-a creat un ajutor, femeia, chiar din
coasta sa (vezi Geneza 2:18-22), făcându-i un singur trup, două
jumătăţi care să formeze un întreg desăvârşit.
Mustrând
desfrânarea la cei care au săvârşit-o, apostolul Pavel (1
Corinteni 6:18-20) îndeamnă la meditaţie pe cei ce nu au
săvârşit-o: “Fugiţi de desfrânare! Orice alt păcat pe care-l
face omul este afară din trup, dar cine desfrânează păcătuieşte
împotriva trupului său. Nu ştiţi că trupul vostru este templul
Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îI aveţi de la
Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost
răscumpăraţi cu un preţ. Slăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul
vostru!”
Dar,
pentru a fi un singur trup, cele două părţi care-l compun trebuie
“lipite” cu un liant numit dragoste, asemeni celei arătate de
Creator.
Intr-o
lume din ce în ce mai confuză, în care nonvalorile şi
imoralitatea sunt admirate şi dorite (idolatrizate chiar), nevoia de
Dumnezeu şi de adevărurile Sale revelate în Sfânta Scriptură
este o necesitate evidentă. Fără a analiza (aici) alte aspecte ale
anormalităţii care ne asaltează zilnic şi rămânând doar la
tematica acestei porunci, să ne întrebăm cum e posibil ca
desfrânarea să fie inclusă în rândul meseriilor legiferate şi
practicate cu carte
de muncă, fiind socotită chiar “cea mai veche meserie
din lume”?
Societatea
ce spune? Părinţii, fraţii, soţii nu se gândesc la aceste femei?
Dar la simţămintele lor nu se mai gândeşte nimeni? La sufletele
lor şi la consecinţele care vor urma în timp? La cauzele care
generează acest flagel şi la pericolele la care ne expunem pe
termen lung? Nu trebuie să uităm că prevenirea este mai uşoară
decât tratarea! Şi nici să închidem ochii la cauzele care duc la
asemenea situaţii: lipsa locurilor de muncă, lipsa decenţei şi
mulţimea abuzurilor la serviciu, subaprecierea muncii adevărate.
Dorinţa
lui Dumnezeu este să ne iubim şi să ne respectăm unii pe alţii. Un
motiv în plus de respect pentru femeie este calitatea de mamă, care
implică creşterea şi educarea copiilor, prin cuvinte, dar mai ales
prin exemplul personal. Şi nu putem fi indiferenţi dacă copiii vor
fi o binecuvântare sau un blestem pentru societate.
Pentru
a fi
o binecuvântare, au nevoie de o afecţiune adevărată, de a nu fi
frustraţi material sau spiritual. Chiar
dacă am insistat pe fapta comisă de femeie, ea este la fel de gravă
şi atunci când este comisă de bărbat, cu toate că societatea
pare a fi
mai tolerantă în acest caz. Legătura dintre cele două
părţi ale întregului (cuplul soţ-soţie) este în pericol în
aceeaşi măsură (indiferent cine ar fi...), iar rănile sufleteşti
sunt la fel de profunde şi de o parte şi de alta (chiar dacă cel
care comite fapta nu-şi dă seama pe moment). Şi asta, pentru că
fapta în sine înseamnă îndepărtare de Dumnezeu. Adulterul
are şi o conotaţie spirituală, Biblia prezentându-L pe Isus
Hristos ca Mire, iar biserica (adevărată!) ca pe o mireasă. între
cei doi se stabileşte o relaţie asemenea celei conjugale, cu
deosebirea că Mirele Şi-a dovedit iubirea veşnică şi nu poate fi
acuzat sau bănuit de adulter. Cea care poate săvârşi această
faptă este doar “femeia” (biserica - în totalitate, dar mai
ales, în parţialitate, prin membrii săi).
Unii
se laudă că n-au călcat porunca a şaptea, dar pot fi vinovaţi de
necredincioşie spirituală, pentru că nu există cale de mijloc:
ori suntem credincioşi lui Hristos, ori lui Satana! Şi, ori de
câte ori nu-I slujim lui Hristos, îi slujim celuilalt! Să
lăsăm Duhul Sfânt să-şi facă lucrarea în vieţile noastre,
pentru ca nici unul din aspectele prezentate să nu fie încălcat!
Revista PROLOGOS - iulie 2003
PORUNCA A OPTA
“Să
nu furi” (Exodul
20:15)
A
fura înseamnă a-ţi însuşi ceva ce nu este al tău, ceva care
aparţine altcuiva. Dacă la prima vedere ne gândim că obiectele
acestei acţiuni sunt lucrurile materiale, aprofundând sensul
acestei porunci, constatăm că şi aceasta (ca şi celelalte) are
aplicaţii în plan spiritual - la fel de uşor (poate chiar mai
uşor) se pot fura idei, vorbe, secrete, reputaţia, odihna, timpul,
libertatea şi chiar... sentimente. Acţiunea
săvârşită încalcă dreptatea şi ordinea divină, cu consecinţe
nedorite în plan material, dar şi spiritual atât pentru făptaş,
dar şi pentru păgubit. Dacă făptaşul, prin fapta sa, rupe un
echilibru statornicit (chiar de Dumnezeu) creându- şi pentru moment
un avantaj (nemeritat), reacţia celui păgubit apare şi ea imediat.
Aceasta va fi în funcţie de consistenţa relaţiei cu Dumnezeu
(gradul de cunoaştere): blestem sau răzbunare (pentru cei care nu-L
cunosc), căutare a dreptăţii la instituţiile abilitate pentru cei
care-L cunosc parţial sau iertare (şi chiar binecuvântare a
persoanei, nu a faptei) pentru cei care II cunosc bine pe Dumnezeu.
Revista PROLOGOS - august 2003
PORUNCA A NOUA
"Să
nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău." (Exodul
20:16)
Porunca
a noua este o condamnare a minciunii indiferent de forma, situaţia,
domeniul sau împrejurarea folosită. Trebuie înţeles că între
adevăr şi minciună nu există nici un element comun, ele se exclud
reciproc. Adevărul este o însuşire dumnezeiască, iar minciuna una
satanică. Prin felul în care folosim şi practicăm adevărul ne
alegem singuri locul lângă Dumnezeu sau lângă potrivnicul Său,
Satana. Biblia,
care relatează lupta dintre Dumnezeu şi Satana pe acest pământ pentru salvarea oamenilor, dintre adevăr şi minciună, dintre bine
şi rău, îl consideră pe Dumnezeu însuşi Dumnezeul adevărului
(Psalmii 31:5); Isus Fiul lui Dumnezeu este adevărul (Ioanl4:6);
Duhul Sfânt este adevărul (loan 5:6); Cuvântul lui Dumnezeu este
adevărul (Ioan 17:17); Legea Sa este adevărul (Maleahi 2:6; Psalmii
149:142); faptele Sale sunt adevăr (Daniel 4:37); judecata Sa este
adevărată (Romani 2:2); planurile Sale sunt adevărate (Isaia
25:1). Aceeaşi carte îl numeşte pe Satana tatăl mincinoşilor,
ucigaş şi pârâşul fraţilor săi. În Apocalipsa 21:8 se spune
ca răsplata mincinoşilor (împreună cu cei idolatri, vrăjitori,
desfrânaţi, ucigaşi, urâcioşi, necredincioşi şi fricoşi) este
în iazul de foc, adică moartea a doua. Minciuna
este prietena bună a oamenilor "certaţi" cu Dumnezeu, sau
a celor care nu vor să-L audă şi să-L cunoască. Ea face din alb
negru şi din negru alb producând derută, confuzie, neîncredere şi
“adoarme” conştiinţa - glasul
lui Dumnezeu în om - în plan spiritual. în planul vizibil, al
materialului, al faptelor, efectele sale sunt: certuri, divorţuri,
dezbinări, războaie, gelozii, crime şi tot felul de nedreptăţi. Adevărul
absolut este Dumnezeu. El nu poate fi cunoscut decât dacă există
dragoste pentru adevăr, iar locul de întâlnire dintre Dumnezeu şi
om este în adâncul inimii (Psalmii 15:2). Făcând analogie cu o
ştiinţă exactă - matematica - putem spune că adevărul este unul
singur, dar minciuni sunt foarte multe, aşa cum rezultatul unei
probleme este unic, iar rezultate eronate o infinitate. O greşeală
cât de mică ne îndepărtează de rezultatul corect ca şi păcatele
mici care îndepărtează de Dumnezeu. Satana
foloseşte cu dibăcie un arsenal întreg de minciuni (adesea
asociate cu linguşeli, laude, exagerări) pentru a ne îndepărta de
Tatăl Ceresc, de Fiul Său, de Duhul Sfânt şi de Cuvântul Scris.
El ştie că orice minciună repetată începe să fie percepută ca
adevăr, iar după un timp, oamenii nu mai caută dovada şi cred
orice le convine sau le face plăcere. Dar pe Dumnezeu nu-L poate
înşela nimeni. Chiar dacă uneori tace şi cu îndelungă răbdare
aşteaptă întoarcerea omului de pe calea morţii. Adesea,
de la o minciună “nevinovată”, “mică”, “scuzabilă”,
“necesară” pentru a salva o situaţie critică se ajunge la
obişnuinţă, astfel că după un timp omul nu mai poate face
diferenţa între adevăr şi minciună, nu mai percepe corect
efectele minciunilor sale şi devine o jucărie în mâna celui rău.
A minţi pe aproapele tău este grav, dar şi mai grav este să te
minţi pe tine însuţi; căci aproapele poate îndrăzneşte să te
mustre, să-ţi atragă atenţia şi te întorci, dar dacă singur
L-ai îndepărtat pe Dumnezeu din sufletul tău prin minciună,
atunci nu mai este cale de scăpare! Indiferent
de vârstă, sex, religie, profesie, rasă, ispita este pretutindeni
prezentă. Uneori suntem puşi
în situaţii neplăcute - de a minţi pentru a menţine o relaţie
bună cu un şef, cu un prieten, cu o cunoştinţă - dar poziţia
corectă este de partea adevărului, chiar dacă este împotriva
noastră. Să nu uităm că orice faptă şi vorbă sunt cunoscute în
cer! Dar dreptatea şi adevărul lui Dumnezeu nu sunt ca acelea
practicate şi ştiute de oameni, având în spate interese meschine!
Psalmul 12 prezintă situaţia existentă pe pământ: oamenii îşi
spun minciuni unii altora, vorbesc cu buze linguşitoare şi inima
făţarnică. Domnul va tăia toate buzele linguşitoare, limba care
vorbeşte cu trufie, pe cei ce zic: “vom birui cu limba noastră;
buzele noastre sunt cu noi; cine este stăpân peste noi?” (v.2-4)
Dacă minciuna, bârfa, bănuiala ar înceta, dragostea şi prietenia
chiar între oameni de naţionalităţi diferite ar creşte spre
slava Domnului! Singurul sprijin sigur pe cărarea lunecoasă a
minciunii rămâne adevărul încercat şi sigur din Cuvântul lui
Dumnezeu aşa cum este scris.
Revista PROLOGOS - septembrie 2003
PORUNCA A ZECEA
"Să
nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti soţia aproapelui
tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul
lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău "
(Exod.20.17)
Porunca
a opta cerea să nu furi, iar porunca a zecea interzice chiar să
pofteşti lucruruile aproapelui. Furtul este o faptă care poate fi
constatată, probată, o manifestare exterioară a dorinţei
lăuntrice (a poftei). Legile omeneşti - instanţele de judecată -
condamnă comiterea faptei, dar în faţa lui Dumnezeu care cunoaşte
cugetul, inima omului, este considerat păcat nu numai acţiunea
exterioară, vizibilă ci şi spiritul, atitudinea omului. Dorinţa
poftitoare este considerată păcat. Indiferent dacă este
transformată în faptă sau nu, dorinţa însăşi este păcat. Legea
poate fi încălcată prin faptă şi cuget sau numai prin cuget. De
aceea cugetul trebuie păstrat curat, căci pofta odată intrată în
minte, asemenea unor seminţe (ale răului) încolţeşte şi va
aduce roade (fapte ale răului)."Căci din inimă ies gânduri
rele, ucideri, fapte de adulter, desfrânări, furturi, mărturii
mincinoase, hule " (Mateil5.19).
Educaţia are un rol esenţial
în formarea unei minţi curate, a unui
caracter desăvârşit,
iar
discernământul
- alegerea între bine şi rău - este necesară pentru a urma calea
dreaptă, calea adevărului şi a vieţii. Porunca
a zecea trebuie respectată cu prioritate. Respectarea ei înlătură
pericolul nerespectării poruncilor a şaptea şi a opta - ca fapte
premeditate, dar nu exclude încălcarea lor într-o clipă de
slăbiciune sau necontrolare a stăpânirii de sine. Referindu-se
la aceste ale legii Domnul Isus Cristos a spus : "Dar Eu vă
spun că orişicine se uită la o femeie, ca să poftească,
a şi comis adulter cu ea în inima lui "(Matei5.28). Este
evidentă legătura între cele două porunci. Iar în versetul
următor se dă soluţia pentru a nu păcătui: "Iar dacă
ochiul tău cel drept este o cursă pentru tine, scoate-l şi
aruncă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul
din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în
gheenă."(v.29)!! (Dacă Domnul Dumnezeu n-ar fi îndelung
răbdător cu noi sau dacă noi am lua foarte în serios acest
îndemn, oare câţi dintre noi ar mai avea ambii ochi ?!)
Recitind
cartea Genezei observăm că dorinţa omului (pofta) de a deveni
înţelept - de a cunoaşte binele şi răul - combinată cu
neascultarea de porunca (glasul) lui Dumnezeu, care-l avertizase de
consecinţe, amplificate de şiretenia amăgitoare a şarpelui au
avut ca rezultat deteriorarea şi transformarea în rău a tot ceea
ce Dumnezeu făcuse bun, prin înţelepciunea Sa. În
Biblie găsim numeroase alte exemple în care pofta a dus la păcate
dezastruoase şi dezgustătoare: David
a
poftit femeia altui bărbat (Urie Hetitul) mergând până la a-l
trimite la moarte! Fiii lui Dumnezeu au poftit fetele oamenilor,
rezultând o generaţie în care s-a înmulţit fărădelegea atât
de mult încât singura soluţie a fost potopul! Pilat
a poftit prietenia Cezarului trimiţând la moarte un nevinovat - pe
Isus Cristos - şi eliberând un ucigaş - pe Bamaba! Exemplele pot
continua, dar cel mai grozav este cel al lui Lucifer care a poftit
chiar tronul lui Dumnezeu şi poziţia Lui, declanşând un război
în cer, dar şi pe pământ, pretinzând închinarea pe care omul o
datorează doar Creatorului său! Poftirea
este esenţa păcatului şi stă la baza egoismului, a lăcomiei şi
a zgârceniei fiind materializată prin acaparare. Opusul este
iubirea ca esenţă a dreptăţii fiind temelia altruismului, a
dărniciei şi milosteniei. Nu
trebuie confundată dorinţa în limitele normalului - de a duce o
viaţă decentă, de a avea cele necesare traiului conform cu
posibilităţile oferite de o muncă cinstită - cu dorinţa
"patologică" care produce tulburare şi nemulţumire.
"Mulţumiţi-vă cu ce aveţi" (Evrei 13.5), "M-am
deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc (Fil.4.11),
"Fiecare dintre voi să ştie să-şi stăpânească vasul în
sfinţenie şi în cinste, nu în aprinderea poftei, ca popoarele
care nu cunosc pe Dumnezeu"(1 Tes.4.4-5), sunt doar câteva din
sfaturile şi îndemnurile apostolului Pavel care le-a experimentat
ca un adevărat creştin. ■
Revista PROLOGOS - octombrie 2003
